In ce ma priveste, sunt multumita ca a inteles in sfarsit cum sta treaba cu scriitorii. Felicitari, stimabile! Sa ai productie buna! Si nu te grabi sa-mi canti prohodul… gandeste-te ca in scurta mea existenta am reusit sa determin (sau macar sa-ti sugerez, hai ca m-a lovit modestia) o schimbare in bine pe pamant (ma rog, in blogosfera), si asta nu-i putin lucru…

P.S.: Si n-am sustinut ca ai fura consoane, vocale sau alte materii prime, sa nu mai spui asa ceva ca te faci de rusine… dai dovada ca nu stii sa citesti ce scriu “binevoitorii” si “criticii”, fie-le tarana usoara. Am spus intotdeauna ca nu aveai dreptul sa-ti insusesti TITLUL de SCRIITOR. Atat. In rest, n-am absolut nimic de-mpartit cu tine. De-acum, poti sa scrii cum vrei, ca nimeni nu-i obligat sa mearga la scoala si sa invete gramatica…

Asa cum nici eu nu ma consider absolut deloc obligata sa scriu un blog serios cu subiecte de bonton.

De obicei e lume multa si forfota pe-aici, nu-mi place. Azi e pace.

Mi-nchipui ca-s intr-un castel din alt veac si intru incet, sa nu-i tulbur legendele inca nescrise. M-astept sa se iveasca lilieci de dupa grinzi, sa mi se-agate-n par. Nu-i insa nicio miscare, doar parchetu-mi acompaniaza pasii cu sunete de instrument dezacordat. E-o muzica bizara, dar pasii mi s-au prefacut, usor-usor, intr-un soi de dans, mai degraba plutire, si-am ajuns fara sa-mi dau seama in umbra largilor coloane de langa scena.

Atunci l-am zarit. Unde fusese pana acum? Nu-l observasem niciodata. Se poate sa nu fi fost aici? Nu cred, nu, e-atat de vechi incat probabil e-aici de cand lumea… Acum nu se mai foloseste, nu mai are glas batranul pian.

N-am indraznit sa apas vreo clapa si sa-i tulbur tacerea… i-am mangaiat doar lemnul negru, vechi. Si m-a cuprins un val de fericire. De-acum inainte avea sa-mi placa sa vin in marea sala de festivitati. Tocmai descoperisem un prieten.

Avem insa motive mai serioase de ingrijorare. A scris „cei (drept)” legat, ce-i drept, dar nu stii pe cine sa dai vina, caci articolele sunt acum semnate, toate, „Colectivul Fabricii”… maestrul s-a disipat in anonimatul colectiv dar titlul blogului a ramas: Fabrica de cuvinte – blogul unui scriitor care in timpul liber cultiva litere. Stai si te-ntrebi, cine o fi responsabil, in colectivul fabricii, cu felul in care literele culese de pe ogoare sunt aruncate in paginile blogului de scriitor care (conform titulaturii) se pretinde model pentru generatiile tinere?!!?????

Acum s-a-ntors… si ne-ataca. Spune ca vine de la un seminar „concentrat”, nu diluat (n.n.) „pe acceptare [nu pe judecare]” si, patruns de spiritul respectivei sindrofii, scrie: „observ cu stupoare: lipsa de preocupare a binevoitorilor care ofera sfaturi gratuite…”. Pai bine, maestre, ce fel de acceptare e asta? Credeam ca ne-am inteles. N-am pofta sa-ti mai fac servicii. Nu-mi amintesc sa fi auzit vreun cuvant de multumire. Ti-am si spus-o. Asemenea cuvinte ma fac sa ma intreb cator binefacatori le dai cu tifla.

Nu, hotarat lucru, eu nu mai dau niciun link catre acest nerecunoscator, atata vreme cat are pretentia sa-l studieze scolarii ca pe-un scriitor, n-are decat sa-si vada singur de ortografie! Daca-l intalniti, spuneti-i c-am inteles si eu, mai greu… dar tot am inteles pana la urma ca Domnia sa nu-i dornic sa devina vreodata un manuitor mai vrednic al cuvintelor, ci doar atat: se foloseste de un titlu in scopuri pur COMERCIALE. Dar titlul respectiv Maria sa NU-L ARE, E DE FURAT… si-ar face bine sa se gandeasca si la consecinte, fiindca orice scriitor e urmarit indeaproape de catre critici… sa-l vedem la lucru pe maestrul Iulian, multiplicat subit in Colectiv.

Mai spuneti-i, de sunteti vreun suflet milostiv, ca la cafenea n-are sa poata vreodata servi ceva decat daca-l angajeaza patronul localului, altfel nu-i ramane decat sa ia loc la masa si sa astepte sa fie servit, ca tot omul. Asa ca sa nu mai sfatuiasca lumea, aiurea-n tramvai: „Pe varful dealului se afla o cafenea unde te poti odihni sau poti servi ceva racoritor (la preturi cei drept cam piperate)” (am pastrat scrierea originala cu „cei”), fiindca oamenii nu se duc in concediu ca sa slugareasca pe la mese.

Merg, merg asa o vreme si deodata cararea mi se largeste, la capatul ei ivindu-se o cascioara luminata miraculos de-o stea, nu stiu cum aparuta tocmai acolo. Eram in dilema. Sa pornesc dupa stea, ar  fi insemnat sa ma departez de castel, tinta mea bine stabilita. De cealalta parte, cascioara ma atragea cu glasurile a mii si milioane de zane… la castel nu pare sa fie nimeni, e pustiu acum, si atata tacere… vino dupa noi, vino, vino…

Am urmat, fireste, steaua fermecata si ispititoare, sperand sa fiu intr-un film Disney, s-o gasesc pe Alba-ca-Zapada si sa aiba si ceva de mancare.

Cand m-apropii mai bine insa, incep sa ma intreb daca a fost o idee buna sa ascult de vocile ademenitoare si sa urmaresc steaua care se odihnea, linistita, pe frontispiciul casutei la care am ajuns. De Alba-ca-Zapada insa, nici poveste… doar o umbra sinistra se strecura pe dupa coltul casei si disparu in intuneric de indata ce ma zari. Asta n-avu deloc darul sa ma linisteasca. Ma gandii sa ma-ntorc. Steaua buclucasa ma opri din nou. De data asta-si asezase degetul micut pe usa grea, metalica, si-mi indica: Pe-aici… poftiti, va rog!

Puterea magnetica a stelei ma transporta, aproape instantaneu, langa usa, intind mana cu-n fior de nerabdare, gandindu-ma plin de emotie ca s-ar putea sa fie incuiata. Ce fac atunci?

- Opreste-te!

Glasul, melodios dar ferm, se auzi din dreapta mea destul de clar. Nu-mi puteam inchipui cine s-a apropiat cu o asemenea viteza, pe nesimtite. Am intors capul si am vazut-o.

Statuia de marmura alba din fata casei prinsese viata in lumina stranie a stelei sugubete si-mi facea semne disperate, aratand spre un catel alb, aparent inofensiv, ce dormea fara nicio grija la piciorele ei.

- Sss! Sa nu cumva sa trezesti paznicul! Pleaca! Intoarce-te acasa.

Cu tot lugubrul noptii, nu m-am putut stapani si am izbucnit in hohote de ras. Catelusul a tresarit prin visele lui dulci si-a scos un mormait usor.

Glasul marmoros soptea insa disperat:

- Taci! N-auzi, taci! Pleaca, ai sa ne pierzi pe toti!

Catelusul a mormait din nou iar zanita s-a clatinat atat de rau pe postamentul ei incat m-am speriat si-am luat-o la goana.

Odata ce m-am departat, mi-a venit iar sa rad de spaima mea si, cum am iesit de pe carare, am intors capul sa privesc inca o data casuta ciudata pe care o lasasem in urma…

Steaua disparuse, dar casa isi pastra aspectul straniu si – ce mi s-a parut mai ciudat si m-a oprit sa ma intorc – am zarit din nou umbra aceea strecurandu-se pe langa unul din colturile casei.

Asa ca mi-am continuat coborarea, renuntand sa ma mai gandesc, deocamdata, la bizara experienta.

Am cotit spre castelul care ma astepta…

si uitasem deja de casa cea stranie cu paznicul si duhurile ei, cand:

…

]]> http://blognazdravan.wordpress.com/2009/07/16/173/feed/ 0 aymeri Peles Anexa Castelul Pelisor Anexa la Castelul Pelisor usa Castelul Pelisor Statuie la Castelul Pelisor catelus Anexa la Castelul Pelisor Peles Peles http://blognazdravan.wordpress.com/2009/07/15/file-de-poveste/ http://blognazdravan.wordpress.com/2009/07/15/file-de-poveste/#comments Wed, 15 Jul 2009 22:42:44 +0000 aymeri http://blognazdravan.wordpress.com/?p=164 ]]> Ca sa nu uitam de ce am plecat la drum, poate ca n-ar fi rau sa revenim din nori si sa-ncepem sa povestim ceva pe blogul acesta fara cap si fara coada. Zicem, de exemplu, ca i-am taiat coada ca sa nu intre frigul in casa. E vara? Si ce daca? Se face curent, atunci. Tot nu e bine sa aiba blogul coada. Cap a avut el, chiar mai multe, daca stau si ma gandesc bine, dar i le-am retezat pe toate ca un Fat-Frumos destoinic ce ma aflu… si bine am facut! Acum, cu speranta ca mi-a venit mintea la cap, ar fi bine s-o iau de la cap si, fara sa mai trag mata de coada (ca doar am stabilit foarte clar ca n-avem la dispozitie nici una, nici alta si numai ne batem capul degeaba si umblam dupa cai verzi pe pereti), sa incep sa depan povestea mai departe, si sa ma grabesc sa rapun capul zmeului celui rau ca de nu, unde-mi vor sta picioarele, imi va sta si capul.

Se da umbra unei pisici care locuieste in luna.

Sa se listeze cel putin zece rime sau situatii interesante.

Premiu: Un pahar cu lapte inainte de culcare.

[Adaugat ulterior:

Un amic: Natura moarta. Pisica rimeaza cu ulcica si luna cu pruna. Fiind singurul raspuns de pana acum, cred ca am castigat, asa ca umple te rog ulcica respectiva cu lapte pentru subsemnatul.

Peter: Nu te sfatuiesc sa faci asa ceva.

Un amic: De ce nu?

Peter: N-o sa mai gasesti niciun strop de lapte pana dimineata, daca pisica vine sa isi caute umbra. Nu stiu cu ce rimeaza umbra, dar luna se potrivestre cu furtuna, si asta ar putea fi motivul pentru care n-a aparut pana acum. Poate se ascunde intr-o vagauna (vezi, alta rima). Dar nu cred ca apuca sa ti se acreasca laptele ala daca il lasi asa la voia intamplarii (si asta oricat de mica ar fi pisica - inca o rima).

Eu: @Peter: Presupui ca pisica asta poate sa zboare?

Peter: Nu stiu, depinde ce ganduri are...]

Da, dar vezi, ca n-am pisica…

Un amic: Ghinion… pisica neagra!

M-am gandit totusi sa vi-i arat si pe lumina, fara efecte speciale… Sper ca nu va deranjeaza ca am pastrat ce mi-a convenit din varianta mea:

Pentru cei care nu sunt familiarizati cu legendele de pe Cibin, iata si povestea: se spune ca un cizmar sas, Hermann, i-a cerut unui boier sa-i dea pamant ca sa construiasca un targ. Boierul, plin de aroganta, i-a raspuns ca-i va da atata pamant cat poate cuprinde una din pieile pe care le purta la sine cizmarul, pentru croirea incaltamintei. Atunci, Hermann a taiat o piele in fire subtiri cu care a inconjurat o suprafata intinsa de pamant. Boierul a fost nevoit sa-si tina cuvantul, dandu-i locul pe care sasul a fondat orasul care ii poarta numele: Hermannstadt (orasul lui Hermann).

Intre omuletii din oras, am reusit sa identific un cizmar si un boier, si amandoi pareau incantati de ce-a ajuns targul lor.

Putin efect artistic pentru o calatorie in timp:

Si punem la cale si o aventura in spatiu: