Castelul se profila tacut pe cer, in noapte. O liniste de mormant invelea lumea, ca o patura de zapada intr-o iarna fara sfarsit… urcam pe cararea ingusta, pandind vreun freamat de frunza sau vreun chiot de pasare… nimic. Doar luna ma privea, ochi hipnotic al dementei celeste.
Merg, merg asa o vreme si deodata cararea mi se largeste, la capatul ei ivindu-se o cascioara luminata miraculos de-o stea, nu stiu cum aparuta tocmai acolo. Eram in dilema. Sa pornesc dupa stea, ar fi insemnat sa ma departez de castel, tinta mea bine stabilita. De cealalta parte, cascioara ma atragea cu glasurile a mii si milioane de zane… la castel nu pare sa fie nimeni, e pustiu acum, si atata tacere… vino dupa noi, vino, vino…
Am urmat, fireste, steaua fermecata si ispititoare, sperand sa fiu intr-un film Disney, s-o gasesc pe Alba-ca-Zapada si sa aiba si ceva de mancare.
Cand m-apropii mai bine insa, incep sa ma intreb daca a fost o idee buna sa ascult de vocile ademenitoare si sa urmaresc steaua care se odihnea, linistita, pe frontispiciul casutei la care am ajuns. De Alba-ca-Zapada insa, nici poveste… doar o umbra sinistra se strecura pe dupa coltul casei si disparu in intuneric de indata ce ma zari. Asta n-avu deloc darul sa ma linisteasca. Ma gandii sa ma-ntorc. Steaua buclucasa ma opri din nou. De data asta-si asezase degetul micut pe usa grea, metalica, si-mi indica: Pe-aici… poftiti, va rog!
Puterea magnetica a stelei ma transporta, aproape instantaneu, langa usa, intind mana cu-n fior de nerabdare, gandindu-ma plin de emotie ca s-ar putea sa fie incuiata. Ce fac atunci?
- Opreste-te!
Glasul, melodios dar ferm, se auzi din dreapta mea destul de clar. Nu-mi puteam inchipui cine s-a apropiat cu o asemenea viteza, pe nesimtite. Am intors capul si am vazut-o.
Statuia de marmura alba din fata casei prinsese viata in lumina stranie a stelei sugubete si-mi facea semne disperate, aratand spre un catel alb, aparent inofensiv, ce dormea fara nicio grija la piciorele ei.
- Sss! Sa nu cumva sa trezesti paznicul! Pleaca! Intoarce-te acasa.
Cu tot lugubrul noptii, nu m-am putut stapani si am izbucnit in hohote de ras. Catelusul a tresarit prin visele lui dulci si-a scos un mormait usor.
Glasul marmoros soptea insa disperat:
- Taci! N-auzi, taci! Pleaca, ai sa ne pierzi pe toti!
Catelusul a mormait din nou iar zanita s-a clatinat atat de rau pe postamentul ei incat m-am speriat si-am luat-o la goana.
Odata ce m-am departat, mi-a venit iar sa rad de spaima mea si, cum am iesit de pe carare, am intors capul sa privesc inca o data casuta ciudata pe care o lasasem in urma…
Steaua disparuse, dar casa isi pastra aspectul straniu si – ce mi s-a parut mai ciudat si m-a oprit sa ma intorc – am zarit din nou umbra aceea strecurandu-se pe langa unul din colturile casei.
Asa ca mi-am continuat coborarea, renuntand sa ma mai gandesc, deocamdata, la bizara experienta.
Am cotit spre castelul care ma astepta…
si uitasem deja de casa cea stranie cu paznicul si duhurile ei, cand:
…
Comentarii recente